Cu steaguri, cu militari, cu preoți și alai de suflete ce o ridicară cu bucurie în slăvi.
Țării mele îi mai făcurăm o Zi, și multora ce o vor ciuntită sau deloc nu le căzu bine.
Dar noi nu prea avurăm timp și minte să conștientizăm asta.
Să realizăm greutatea evenimentului, sfânta misie de a purta viitorului darul primit.
Cât de important este să îi facem Zi după Zi, an de an, până la nemurire, Țării noastre.
1 Decembrie, Ziua Țării mele.
Merită o Zi, o sărbătoare, că-i ruptă din Rai.
Și mândră când și noi suntem vrednici.
1 Decembrie nu este ziua frustrărilor și a neputinței noastre.
A ipocriziei și hoției ascunse sub straie onorabile.
Nu!
E Ziua Națională, cruce roșie în calendarele neamului.
E momentul istoriei, al eroilor și al românilor ce pun carate pe zestrea locurilor și timpurilor.
E timpul să ne revenim.
Să nu ne mai îmbătăm cu verbe.
La beție omul face prostii.
Încă nu s-a inventat unitatea de măsură cu care să se cântărească iubirea.
Nici alta să indice cine este mai român și mai patriot.
În niciun caz, vorbele.
Patriotismul și românismul nu țin de un nume și de biserica la care mergem.
Istoria ne învață asta.
Nu mai avem timp nici de ea.
Nici timp, nici respectul ce se impune.
Preocupați fiind în a expune în cuvinte mari dragostea de țară.
Eu o să caut să am vreme.
Să scot tricolorul la fereastră.
Să-l așez în fața lumii la 1 Decembrie.
Să-l mângâie vântul, să salute dimineața și Cerul Țării mele.
Un semn prețios al sărbătorii, în așteptarea momentului în care o să privim responsabil spre oamenii simpli ce pun superlativul lângă numele neamului.
Peste tot în lume.
Aici e prezentul și începutul viitorului Țării mele.
Concret, aplicat, cu rezultat garantat.
Zidarii de mâine trebuie scoși în față și patriotismul discursului transformat în unul al faptelor.
Decent, fără tobe și lăutari în mijlocul drumului.
Doar cu o definiție clară ca semn al binelui.
Mizeriile partizanatului politic nu înseamnă respect pentru Ziua Națională.
Poate doar în minți tulburi.
Iar astea sunt cele mai periculoase pentru Țara mea.
P.S.
Poate o să realizăm gravitatea unor poziționări:
Haideți să nu mai sărbătorim România, până când toți pălmașii ei nu vor fi sătui de icre negre. Să contabilizăm eructațiile luxului.
Asta în condițiile în care tocmai săracul se bucură de eveniment, rezonează prin mai toți porii, iar cel cu repere materiale nu prea.
Am mai merita o Patrie?
Haideți să nu mai fi mândri de țară (a nu se confunda cu un sistem pe baza căruia este administrată, funcționează statul), situație în care și mândria noastră de români, există, nu duceți ipocrizia până la ușa lui Dumnezeu, va fi, CONCRET, un nimic.
Haideți să ștergem de pe listă ”Ziua României”, până în momentul în care vom ști cu toții, în urma unor analize (da se fac, e ceva concret), cine dintre noi provine din daci și romanii ajunși pe aici, cine nu. A doua categorie să plece, să rămână ”românii adevărați”. Și atunci să fie o ”sărbătoare românească autentică”.
Nu mai continui cu ”haideți”, individul cu un dram de raționament vede deja cum se deschid saloanele de la psihiatrie și așteaptă pacienții.
Dumnezeu ne-a dat cuvântul dor.
Nu întâmplător, cred eu, celor de aici.
E unic.
Strămoșii ne-au lăsat o țară, prin sacrificii și cu voia Cerului.
Supărați, biciuiți de probleme, nu vrem să o mai sărbătorim, să prețuim ce am primit.
Voit patriotic și responsabil aruncăm cu noroi în sfintele daruri.
Chiar de ziua Țării, când e cruce roșie în calendarul neamului, cum am spus.
Cine pe cine să nu merite?
