Toamnă tristă peste România, astăzi Minunea Blondă pleacă, dispare trupește de pe aici. E jale în multe suflete, Balaci a fost unul dintre puținii români care puteau reda respectul de sine unei întregi națiuni. Printr-un dribling, un gol, puterea mentală de a nu se știi inferior adversarului. Orcui, indiferent de nume sau naționalitatea din buletin. Model. Trăiam vremea pe când modelele erau pe alt calapod, din cel cu sudoare, muncă multă și sacrificii. Astăzi, cheile de la mașina cumpărată din combinații sunt primul indiciu. Știm povestea. L-am avut pe Balaci. Ne-am folosit și de el, așa cum am făcut cu mai toate reperele, indiferent de domeniul de activitate. Cerniți, astăzi îl ducem la groapă cu glorie, mulțumindu-i pentru ce ne-a oferit. Era ideal să-i fi fost recunoscători pe când familia îi era scoasă din casa de la Craiova și lăsată pe drumuri. Nu am știut, nu am vrut atunci, chiar dacă pe la câte o chindie, loviți de dorul lui, ne aduceam aminte vremurile în care îl veneram: Iliuță al nostru e cel ma bun din RSR! Eram fraged, prea copil, însă amintirea oamenilor mari recitând asta m-a urmărit peste ani. Mă izbea mândria din privirile lor, personalitatea învingătorului se simțea în timbrul vocii. Ce să mai, deveneau apretați mai toți maturii despre care vă zic. Balaci nu a vândut românilor bilete la un gol marcat din lovitură liberă sau la un slalom incredibil cu mingea printre picioarele fundașilor adverși. Nici măcar la un campionat câștigat. Prințul din Bănie a dăruit lecția demnității. Verticalitatea, într-o lume plină de cocoșați cu nume de țară. De paji internaționali. Prin sport, prin fotbal, ne-am așezat la mese împărătești, acolo unde niciodată n-am fi visat să fim. Dar era altă Românie, o să ziceți. Fiecare dintre noi știe mai bine, are percepția, opinia sa despre acele vremuri. Timpuri tot mai regretate, considerându-se că demnitatea națională oferită și de Balaci a devenit un simplu preș pe care se șterg străinii cu picioarele. Știu perioada, am simțit-o, dar nu prea mai înțeleg oamenii. Pe noi. Pe cei de atunci, persoane care cel puțin o dată s-au așezat la rând la carne la ora două din noapte. Au stat în negură, frig şi fără apă la robinet. Apă rece. Nici grădinarii sau pionierii lui nea Nicu, generație fără desene animate, ciocolată, portocale sau banane. Cei ce jelim stema mândrului nostru RSR, rămasă fără sonde, păduri, în care până şi soarele pare confiscat de avarele bănci ale Apusului. E greu de priceput, aproape imposibil, din moment ce noi, ăia de atunci, stăm cu mâna întinsă. Să primim, fără să avem de dat mare lucru. Doar ce a mai rămas rătăcit pe stema aia. Şi copiii, nepoţii, pe viaţă. Asta e plata.
Iartă-ne, Ilie, nici de la tine nu am învățat nimic. Nu am înțeles de ce nu-ți comandai fracul înainte de începerea campionatului. Și erai cel mai bun, Prințule. Minune Blondă. De ce trebuia să aduni puncte și goluri pentru titluri. De ce steaua ta nu va apune niciodată, iar a noastră a fost amanetată de pe stemă.
Opinie
Aurel Măceșanu
