Cum se scrie falimentul: Lecția deschisă de la Gorj

 

Joi a fost balamuc pe la noi, pe malurile Jiului, intenția, încă intenția unei companii din Polonia de a investi în sere la Târgu Jiu a dat multe răspunsuri.

Printre care:

De ce la coada României.
De ce nu investitori.
De ce lipsă perspective.
De ce salarii de mizerie.
De Gorjul nu are viitor.
Pentru că, în condițiile date, nu are, iar perspectiva asta urâtă a fost prezentată în mai multe studii. Potrivit cărora, în ani nu atât de îndepărtați, fainul nostru județ va înregistra cea mai mare scădere a numărului de copii raportat la nivel național. A se citi grădinari (cât pe ce să scriu șoimi ai patriei) și elevi.
Revenind la polonezii care vor să construiască sere și să producă roșii.
Câteva aspecte, probleme puse în dezbatere de mulțime:
– Prima reclamație: Târgu Jiul rămâne fără 20 de hectare. Eu zic, dacă atât ne duce capul, să le lăsăm liniștite. Pârloagă. Nu cer de băut, nu cer mâncare, nu plătesc taxe pe construcții, nici măcar ca teren agricol, impozite la salariu, pe profit, nu generează consum de pe piața locală, multe, doar așteaptă ceva afaceriști autohtoni să le treacă în proprietate. Așa cum s-a tot întâmplat în trecut, fără ca tranzacțiile să genereze un plus valoare, să se simtă la nivel social-economic.
– Băi, e culmea! Să vină polonezii să cultive roșii la Târgu Jiu?!? Vai de mama noastră! Adevărat: Vai de mama noastră, stimabililor! Proști și bătuți în cap mai sunt cei din Banat, nu credeți? Prăpăd, au mers italienii să îi învețe să cultive grâu și alte cereale. Așa ceva? Vă puteți închipui umilință mai mare? Cumplit, dar iată unde sunt comunele cu italienii investitori în agricultură, la ce nivel sunt cele din Gorj. Comparăm și nivelul de trai al pălmașului.
Continuăm? Poftiți, altă dandana. Tot străinii au investit masiv în industria de lactate din România. Lactalis, francezi, din câte știu, controlează Albalact. Parcă și pe la La Dorna sunt băgați. Avem și olandezi. Friesland deține Napolact. Grecii de la Olympus au Fabrica de Lapte Brașov, companie ce produce destule.
Și mai sunt. Afacerile enunțate presupun clădiri și terenuri în proprietatea companiilor în cauză.
– Producătorii locali. Delicată chestiune. Și nu din cauza polonezilor. Revenim la cele arătate mai sus. Investitori în lapte și brânzeturi. E plină Transilvania. Tot Transilvania e plină și de producători români, mici fermieri sau nu ale căror produse sunt foarte căutate. Chiar și la export. Oamenii s-au dezvoltat, cu ajutorul banilor europeni și cu sprijinul statului s-au extins. Unii au magazine în București, în mai toată țara. Din nefericire, caz real. Discutam cu un distins domn despre o asociație a producătorilor din zona Novaci. Și am întrebat dacă se asigură transportul produselor la Târgu Jiu, la domiciliul clientului. La acel moment, NU. Nu se asigura. Nu dezvolt, știu doar că am spus că nu este ok, o să trimită sibienii brânză la Târgu Jiu, iar noi, din județ, nu.
Câteva luni au trecut și sibienii și-au deschis magazin în capitala Gorjului. Și nu ar fi exclus să facă livrări la domiciliu. De altfel, nenorocita asta de pandemie a fost o mare oportunitate pentru producătorii locali. Primiți cu brațele deschise, atunci când populația a stat în carantină.
Și nu numai.
De ce nu s-au impus?
Grele întrebări, revenim la roșii.
Pătlăgeaua roșie (Lypersicon Esculentum).
Un producător local, a tot fost prezentat de presă, a sărit ca ars când a auzit de polonezi. Nu văd de ce, oamenii în cauză vor avea obiective la un alt nivel. Nu cred că i strică dumnealui piața. Dacă, și iar dacă, într-o zi aceste sere vor funcționa, pe lângă multe alte plusuri (social-economice) vom avea așa: Produsul poate merge la export. Nu ar fi deloc rău, țara asta ar încasa ceva bănuți convertiți din euro în lei. Face bine la greutatea monedei naționale. Varianta doi, roșiile vor fi distribuite pe piața internă. Încă o dată nu-i rău, nu mai importăm atât de mult, nu crește deficitul comercial. Cel ce ne omoară cu zile, tăvălește și leul, pentru că importăm mult mai mult decât exportăm.
Cât privește revolta producătorului local, sunt franc. De ani de zile, a fost și ”Programul Tomata” (când, paradoxal, au explodat importurile), există și alte pârghii de sprijin, caut în piețele din Târgu Jiu roșii cu gustul copilăriei. Tradițional, să îi spun așa. Dincolo de faptul că am plătit mult mai mult pentru produs, nu am regăsit calitatea dorită. Au fost vreo două excepții, dar cam atât. În condițiile date, domnul producător local, care întotdeauna a avut întâietate pe lista mea, mai trebuie să și ofere. Dar, încă o dată, sunt convins, polonezii nu și-au propus să închirieze tarabe prin piețele țării.
– Țipete, reclamații, de ce nu investește Primăria Târgu Jiu, nu construiește serele? Din păcate, destui români sunt ancorați în alte dimensiuni. Primăria Târgu Jiu nu poate face asta. Punct. Nu este normal/legal ca statul să facă o concurență producătorului privat.
În vremurile astea nu se poate.
Altfel statul ar trece la zugrăvit de apartamente.
La montat centrale termice.
Ar distruge toate afacerile micilor întreprinzători.
Prin pârghiile pe care le deține poate veni cu prețuri sub cele ale firmelor. Și astfel omoară tot. De la frizer particular până la firme de calibru. Mulți aplaudă o asemenea perspectivă, bucuroși la gândul că, de exemplu, mersul la un service auto îl va costa mai puțin. Sau la frizerie.
Poate.
Și bani la buget, pentru tot ce mișcă în țara asta, de unde? Din profitul realizat de firmele statului? Haida de! Ce companii ale statului vedeți pe profit? Care sunt alea? Mai mult, de unde se acoperă pierderile acestora? Nu cumva tot din mediul privat, cel puțin o parte? Știu. Au fost vremuri. Doar că nu mai sunt, și dacă nu sunt trebuie să te adaptezi.
– Salariile. Nici nu s-a bătut țărușul la sere și s-a vorbit despre salariul minim pe economie. Nu știu ce va fi, dacă va fi. Știu însă că un investitor caută profitul. Întotdeauna. Își pune banii în joc pentru a obține anumite sume în timp. Nimeni nu face pomeni. De ce sunt sigur. Știu că, dacă, mâine, la Târgu Jiu vor fi 500 de noi locuri de muncă, asta va însemna că firma mea, SC BAFTĂ RIC COM SRL, trebuie să plătească salariații la zi pentru a nu-i pierde.
Pentru că am cam uitat de lefuri, le plătesc și la trei luni. Din ce trăiesc oamenii? Nu mă interesează. Atât timp cât nu au unde merge, vin la mine la muncă. Aici e cheia. Omul. Forța de muncă. Piața forței de muncă.
Nimeni nu își va mai permite să plătească salariatul cu 1.400 de lei în condițiile în care la Târgu Jiu vor mai fi 1.500-2.000 de noi locuri de muncă.
A se vedea cablajele.
Nu sunt salarii fantastice, însă în niciun caz minimul pe economie. Condițiile la locul de muncă, mult peste, poate incomparabil cu ce se oferă în alte firme.
Restanțe salariale de 3-4 luni? Nici pomeneală!
– Analize. Sunt firme de specialitate care studiază reacția autohtonilor la astfel de etape din viața comunităților. Cum au fost primiți investitorii, care este percepția populară. Care este gradul de responsabilitate și implicare la locul de muncă.
O mulțime de studii pe care oamenii de afaceri le analizează înainte de a demara activități în alte zone geografice.
Vor să știe.
Nu riscă să cheltuiască milioane de euro după care să treacă prin răscoale și flăcări.
Să piardă tot.
Nu cu mulți ani în urmă, în sudul Olteniei un francez a încercat să dezvolte o asociație agricolă. Toate bune și frumoase, a plătit lucrări, mână de lucru, taxe și impozite, iar la cules localnicii au mers și și-au umplut căruțele.
Argumentând că este pământul lor.
Din moși strămoși.
Toate astea fiind zise, noi să fim sănătoși.
Cât duduie Complexul Energetic Oltenia, cât la Fabrica de Țigarete, CPL, Fabrica de Confecții, la Sticlă și Unirea sună sirena în fiecare dimineață, nu avem de ce să ne facem griji.

 

– OPINIE –

Aurel Măceșanu