Este unul dintre cei atinşi. Infestanţi invindecabil cu microbul. La mijloc nu-i o poveste incredibilă, de roman sau emisiune mondenă, cu waw şi iarăşi waw. Poate doar de neînţeles pentru alţii. De cei ne. Neatinşi. Neinfestaţi. Totul ţine de pasiune. De obicei, te prinde la o vârstă fragedă, atunci când trupul şi spiritul nu au intrat încă în conctact cu multe dintre cele lumeşte. O plimbare, două ore într-un colţ de tribună şi ală eşti. Prins pe viaţă, cu tot ce ţine de manifestările percepute mai bine şi mai limpede de ceilalţi. Cei ne. Neinfestaţi.
Alin Ionuţ Duţoiu este din Târgu Jiu, are 36 de ani, şi nu poate concepe viaţa fără fotbal. Echipa Pandurii, fără discuţie, parte a existenţei sale. A aşteptat cu nerăbdare inaugurarea stadionului şi amânările repetate ale tăierii panglicii l-au făcut să îşi dorească mult ca evenimentul să rămână unic şi pentru el, pe plan personal, dincolo de sărbătoarea comună. Prea lungă seceta, numai şi numai microbiştii au simţit cu adevărat ce au însemnat atâţia ani fără stadion în municipiu. Ca orice chibiţ hotărât a găsit soluţia: urma ca biletul său de intrare la inaugurare să fie primul vândut pentru aceste eveniment. Şi nu oricum, cu nămărul care să ateste acest fapt. Zis şi făcut.
”Am mers luni la stadion, cu câteva ore înainte de punerea în vânzare a biletelor, şi am insistat să scrie pe el numărul 1. Înseamnă mult mentru mine. Nu s-a putut decât la peluză, de acolo se începea numărătoarea, dar tot 1 scrie pe el. Ca mai toţi iubitorii fenomenului, colecţionez bilete şi e ceva să am primul tichet de la inaugurare. Peste ani va rămâne primul vândut pe acest stadion. Primul bilet la un meci al echipei Pandurii pe noua arenă. E ceva ce se simte, împătimiţii fotbalului şi ai sportului, în general, ştiu ce zic, care e sentimentul şi dimensiunile lui”, ne-a precizat Alin.
De unde dorinţa şi nerăbarea despre care vorbeam?
”Prima dată am ajuns la stadion la un meci cu Rapid, prin ’89. Aveam şase ani şi, ţin minte, tata insista să merg. Să văd, să simt. A fost o trăire, s-a întâmplat o chestie care îţi râmâne ca individ, chiar dacă multe amintiri de la stadion nu am din copilărie, mai ales că după ’91 ştim bine ce s-a întâmplat (Pandurii dispărea de pe harta fotbalului n.red.). E ceva care ţi-a plăcut, mai vrei şi îţi lipseşte. Aveam în minte doar poveşti spuse de cei mai în vârstă şi ceva amintiri. Mai târziu mergeram la Moi (de acolo o să renască Pandurii n.red.) să văd meciuri, era o bucurie mare. Am început să iubesc mult de tot echipa asta după ce a reapărut în Divizia C. Cunoşteam mult fotbal, trecuseră mondialele din ’90 şi ’94, perioada Sportul Studenţesc, deplasări la Craiova, Petroşani sau Bucureşti. Pandurii era altceva. Erau ai noştri. Chiar în liga a III a, echipa de pe primul plan. Pe aceeaşi treaptă cu naţionala, altfel nu se poate. Suntem români. Liceul la care eram elev este în CAM şi, ţin minte, cumpăram ziarul de la chioşcul de lângă fostul cinematograf Dacia. Lunea. Etapa se disputa duminica şi nu aveam cum să aflu rezultatele meciurilor din deplasare. Nu se uită emoţia trăită. Cumpăram ziarul în drum pe şcoală (locuieşte în zona de sud a municipiului n.red.) şi mă uitam pe ultima pagină, la rubrica <<fotbalul mic>>. Am început să mă documentez cu adevărat asupra trecutului, să merg în deplasări pentru Pandurii, să colecţionez bilete, fulare, câte şi mai câte. Am amintiri, nu ştiu numărul lor’‘, ne-a relatat suporterul.
Are amintiri, Pandurii urma să promoveze pe prima scenă fotbalistică, să ajungă în grupele Europa League, după care… După care, ştim cu toţii. E greu pentru un pătimaş ca Ionuţ, dar speranţa moare ultima. Aşa e în viaţă.
”Mi-au dat lacrimile când am văzut meciul old boys la inaugurare. Stadionul este superb, chiar dacă s-au cam grăbit oamenii cu finisajele. Sper ca într-o zi şi echipa să fie la acelaşi nivel. Colecţionez bilete, am spus. Nu mi-ar strica unele noi de la Liga 1 ”, concluzionează pătimaşul ”pandur”.
