A muncit nădăjduind la împlinirea unei mari dorințe și a obținut dreptul de a spera la mai mult. Șabloanele resping, enervează, însă, în unele cazuri, realitatea nu poate fi descrisă altfel: muncă, perseverență, ambiție cât cuprinde, puterea de a trece peste problemele medicale și … muncă, perseverență, ambiție. Totul pare atât de banal, tiparele crează impresia că individul e gata prins, strâns, urmează o viață-program din care lipsesc atribute fără de care viața se înșiră în fraze cenușii. Nimic mai fals, câți dintre noi se trezesc dimineața gata de de noi sacrificii care să ducă la împlinirea unor visuri accesibile doar câtorva pământeni? Câți dintre noi merg școală, la serviciu, în ideea că peste o zi, o lună, un an sau mai mulți va fi cel mai bun din Europa, din lume pe segmentul său de activitate? Puțini, foarte puțini, doar câțiva, raportându-ne la populația care respiră alături de noi pe planetă. Ea, gorjeanca noastră, face asta de la 14 ani. De când a început canotajul, Denisa Tîlvescu crede. A crezut ani la rând că va fi printre cei mai buni. A muncit și a îndurat pentru țelul său. Și i-a cam ieșit, la numai 23 de ani a câștigat tot ce era de câștigat la nivel de juniori, are un titlu olimpic la tineret, este campioană mondială și europeană la seniori. Medaliile de argint și bronz fac și ele parte din zestrea sportivă a tinerei din Târgu Jiu, pănă la aur trebuie să dai mult. Prea mult pentru cei mai mulți. Și sânge. Răni și accidentări. A fost rezervă la Olimpiada din Brazilia, în 2016, dar anul 2019 i-a adus, pe luciul apei, în competiții, împlinirea visului din adolescență: calificarea la Jocurile Olimpice. Odată cu el se nasc alte năzuințe, atâtea și atâtea frământări.
Am întâlnit-o pe Denisa zilele trecute, a fost pe la Târgu Jiu în singura ei vacanță dintr-un an de muncă zdravănă și regim de viață drastic.
Reporter: Bună ziua, Denisa! Cum e acasă?
Denisa Tîlvescu: Bună ziua! E acasă. Unde totu-i frumos și bine, unde mă așteaptă doi părinți extraordinari. Și un oraș liniștit, la locul lui.
R: Liniștit? Nu ai prins orele cu trafic sufocant...
DT: E liniștit, credeți-mă. Trăiesc în București, e liniște în Târgu Jiu. Și oamenii… Oamenii au rămas aceiași. Volubili, știu să glumească, să se apropie. Mi-era dor de orașul meu.
R: Cât ați primit vacanță?
DT: Două săptămâni. Și, probabil, vom mai primi două-trei zile la Crăciun. Avem planuri, este de tras.
R: Ți-a ieșit. Ce ai vizat ani la rând, ai reușit. Te-ai calificat pentru Olimpiada de la Tokyo cu echipajul de 4 rame. Cum e? Cum a fost?
DT: Cum trebuia să fie. E munca noastră de atâția ani. Bucuria a fost mare, dar acum începe greul. Presiunea.
R: Cum se ”traduce” asta? Va fi un program de antrenament special?
DT: Trebuie să fie un program altfel, nu în fiecare zi mergi la Jocurile Olimpice. Nu oricine ajunge acolo, doar cei mai buni dintre cei mai buni. Trebuie să ne pregătim pentru asta. Trebuie.
R: Medalie?
DT: Evident, îmi doresc mult o medalie. Enorm! E visul oricărui sportiv. Toți ne dorim asta. Oricare, medalie să fie, dar parcă aurul e cel mai bun.
R: Să lăsăm Olimpiada de la Tokyio. O să te preocupe zi de zi. Una peste alta, deși foarte tânără, au trecut peste tine ani de antrenament. Mai bine de 9 ani, în care cel mai mult timp l-ai petrecut într-un regim cazon, cu trezirea dis de dimineață, pregătire, program strict. Departe de casă și familie. Cât vrei să mai continui, până la ce vârstă intenționezi să mai faci canotaj? Câteva sportive, foste colege cu tine, s-au retras tinere, beneficiază de o rentă viageră ok. Cât salariul unui primar de oraș mediu. Pe acolo.
DT: Nu, nu mă gândesc să mă las curând. Vreau să reprezint, în continuare, România și clubul Dinamo București. Să aducem medalii în țară. Am spus. Nu mă las atât timp cât simt că merită, cât am pentru ce să muncesc. Pentru medalii, nu pentru locurile 5-6.
R: Ți-ai dat canotajului adolescența. Tinerețea ți-o petreci mai mult prin cantonamente. Muncă, nu mai zic. Toate astea merită?
DT: Merită! Cu vârf și îndesat. Merită toate, absolut toate momentele în care a fost greu. În care am simțit că sunt epuizată, că nu mai pot. Și întotdeauna s-a mai putut. Trebuie să se poată. E greu să descrii în cuvinte anumite sentimente. Momentele în care ți se cântă imnul. Când știi că ești cel mai bun. Când te respectă o lume întreagă. Astea sunt ale sufletului, să zic așa. Mândria mea de gorjeancă, de româncă. Mai este și partea materială. Medaliile sunt recompensate bine. Și, așa cum ați spus, există și renta viageră. Pe care o primești toată viață. Poți urma și o carieră în alt domeniu, perspective ai. Munca ta, viața dedicată sportului. Performanța este recompensată. Numai performanța.
R: Îți mulțumesc! Succes! Mult succes la Tokyo!
D.T.: Mulțumesc! Mai sunt treburi de pus la punct până la Jocurile Olimpice. Competiție la care ”voi lua cum mine” Târgu Jiul, orașul unde am m-am născut și am crescut. Casa mea. Așa fac mereu. Energia ți-o iei de la oamenii esențiali ție. Știu că mama și tata, de aici, dintr-un colțișor de lume, mi-ar da puterea lor și ar mai și cumpăra pentru a mă ajuta să termin cursa cu bine. Simt că locurile astea îmi dau forță. Mă încarcă. De la rădăcini vine seva, nu?
