Scria deunăzi un confrate despre cenușiul fețelor noastre ieșite din case, plecate cu sau fără treburi prin lume. O înnegrire interioară exteriorizată facial a mării de indivizi care inundă zilnic străzile tot mai gri, zugrăvite de timpurile moșteniririi democrației originale. Zicea și mi-a amintit că, în urmă cu ani, aceeași situație o remarcasem prin Târgul Jiului Gorjului nostru. Tot în scris, tot contrariat de ochii șterși purtați prin zilele și anii ce nu mai aveau să se întoarcă niciodată la miracolul scânteii. Nu continuam însă pe ideea amicului, și anume tratamentul cu big smile, cu rânjit fasolea, știam altă cale. Într-un colț al României mele supărarea avea simptome clare, iar leacul era pe calapod, patentat din tată în fiu. Nema psihologi, zero medicamente, nici gând de chestii sofisticate. Rezolvarea venea cu cristoși și dumnezei, cu vorbe despre cinste și hoție, direct la locul faptei sau pe marginea șanțului, atunci când oamenii luau pauză din cauză de prea multă ploaie. Sigur, existau și cei educați, cu bun simț, niscaiva tovarăși-domni în marea de tovarăși-țărani cooperatori. Respectivii practicau ducerea degetului la obraz, țineau discursuri depre responsabilitate civică, rușine sau respect. Tovarășii-domni erau atei, nu aveau texte cu dumnezei, sfinți sau cristoși, ei încheiau apoteotic, printre dinți, în odaia cea mai ferită a casei, cu și despre regnul animal, enumerând boi, vaci, punct punându-se mai îndotdeauna după cuvântul mamă. Când zic de boi, vaci și toate cele, zic și de născuții la oraș, care, constat, începuseră să uite de Dumnezeu. Timpul a copt generația omului nou, fostul tovarăș-domn devenit din om al muncii tovarășul-domnit specilizat în kentane și wiscky, după care a urmat România telenoveliștilor și a fanilor Caritas. Toți și toate au fost luate de valul lumii și azi, în ochii ăștia leșinați, pierduți în filme sociale jalnice, dar cu vecinii obraji de o sută de kile, să vrei și nu mai găsești forță de o înjurătură așa cum scrie la carte. Să te aducă în simțiri una trasă la patru dimineața, când se cutremurau pereții României socialiste, iar tabloul tovarășului se făcea țăndări jos, între atâtea picioare înghețate la rând la carne. De muzeu, relicvă, istorie pură e și rețeta omului furios pe pâinea neagră și tare ce trebuia să îi dea energia necesară muncii în fabrică. Timpuri, vremuri apuse, societatea a evoluat, s-a civilizat, vechile deprinderi nu mai au ce căuta în comunitățile anului 2018. E rost de vorbe alese, de social-media, de smile fake cât Casa Scânteii, au dispărut din peisaj până și lăutarii vremurilor, chiar dacă din calculatorul contemporanului lovit de aristrocrație, urmaș al tovarășilor-țărani cooperatori, răzbate Fărâmiță și coana Romica, iar pe fereastră putere de damf de țuică distilată astă-vară în mijlocul bătăturii. E tărâmul și secunda individului fără personalitate în fața puterii banului, personaj-preș prima-ntâia care se întinde pe holuri doar-doar o să îl calce și pe el pe cap unul din ălă plin de osânză puturoasă în suflet, hoț cu ștaif, acreditat la furt masiv prin vot popular. Sunt aproape 30 de ani de când Gorjul stinge lumina cu fiecare zi care trece. Zilnic, urmașii celor care se nu-și înfrânau revolta, conștienți de vigilența Securității sau partidului, aleg să își ia lumea în cap, să își caute salvarea. Aici nu mai au niciun rost, în ciuda unor acareturi ridicate de părinți și bunici. Nu au nimic, doar ziduri pe care nu le vor putea încălzi după ce bătrânii vor urma cursul firesc al vieții. Nu au cu ce, de unde. Povestea continuă urât, nu este departe momentul în care școlile nu vor avea elevi, iar mulțimea de instituții publice obiectul muncii. Și atunci să te ții, pentru că personajele-preș din noi nu au înțeles că urmează altceva, revine moda clasicului parchet sau că foarte aproape, la stația următoare, o să ne întâmpine podelele 3 D. În Gorj, timp de 30 de ani, populația nu a ieșit NICIODATĂ să-și strige necazul în piața publică. Niciodată la modul serios, cu excepția minerilor și energeticienilor, gorjeanul, lovit de iluzia descurcărelii, a așteptat cu simțurile paralizate falimentul ori a visat să-l lovească norocul cu o călcătură jegoasă pe grumaz. Și nici nu o să o facă, doar mai stă mirat și se întreabă de ce județul lui este pe ultimul loc la investițiile străine, de ce venitul mediu pe cap de locuitor tot scade pe aici, pe unde altădată erau salarii mari, locuri de muncă și locuințe pentru populație. Toamna măsoară aceiași ani, atinge deopotrivă toată ființa și nesuflarea pământului. La Gorj, omul nou a devenit vechi numai prin prisma cifrelelor din buletin. Și străzile sunt tot mai gri, în ciuda culorile vii ale resturilor de de Vest ajunse în colțul ăsta de țară. Vom spune ”noapte bună!” curând, dezobișnuiți, ochii noștri nu vor mai putea suporta niciodată scânteia, lumina. Bucuroși vom stinge orice lămpaș rătăcit pe aici. Rugându-ne pentru minuni. Dar minuni din nimic, niciodată. Și EI, fericiți, ne vor tăia curentul. Definitiv și de tot, în corul de aplauze care va mulțumi pentru binele primit.
Opinie
Aurel Măceșanu
